luni, 22 noiembrie 2010

Oul dogmatic de Ion Barbu


Poezia Oul dogmatic a fost publicată în revista Cetatea literară, nr. 2/1926 şi relevă o viziune originală asupra semnificaţiei simbolice a oului. Scrisă în Ajunul Paştelui 1925, poezia reuneşte două mari motive literare barbiene: motivul nunţii şi motivul increatului.
În poezia Oul dogmatic cele două motive se împletesc. Din punct de vedere compoziţional, poezia este alcătuită din unsprezece strofe şi are un motto extras din Vechiul Testament, capitolul Facerea: „Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor.”
Prin alegerea acestui motto, autorul sugerează tema poeziei: în ou se reeditează naşterea lumii, eveniment căruia Sfântul Duh „se purta” deasupra adâncurilor mării originare. Altfel spus, suntem avertizaţi, prin motto, că ni se va vorbi despre preexistenţă.
Cu ocazia sărbătorii Paştelui, poetul i se dresează omului "uituc” şi „nerod”, amintindu-i că oul are semnificaţii profunde, pe care omenirea le-a pierdut odată cu dispariţia miturilor. Este ştiut că în mitologiile mai multor popoare, există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din Oul primordial întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor vieţii.
În poezie, Ion Barbu face o disociere între „oul sterp” (destinat consumului) şi „viul ou, la vârf cu plod” (destinat contemplaţiei: „Făcut e să-l privim la soare”). Pur ca orice preexistenţă („Nevinovatul, noul ou”), acesta ascunde viaţa şi moartea (metaforele: „Palat de nuntă şi cavou”). Se conturează astfel motivul literar al nunţii (încă nerealizată), atâta timp cât increatul rămâne „nevinovat” şi pur. Începând cu strofa a treia, oul este prezentat ca o figurare, în dimensiuni reduse, a Cosmosului. Albuşul care „doarme nins” aminteşte de marea originară cufundată în pace, iar gălbenuşul este un mic soare care măsoară paşii timpului şi curgerea vieţii; în acest „galben icusar” se află şi marea taină a morţii:
Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben necesar...”
În sfârşit, „plodul” reprezintă factporul generator de viaţă, situat la „polul plus”, acolo unde noroiale pământurilor n-au ajuns încă; asemenea Sfântului Duh, care „se purta deasupra apelor” înaintea Genezei, plodul pregăteşte „nunta” din care se va naşte o fiinţă.
Finalul arată însă că această naştere n-ar trebui să se producă: schimbarea increatului în creat, ieşirea din puritatea preexistenţei, face ca fiinţa nou născută să intre în timpul curgător (care aduce îmbătrânirea şi moartea); de aici, îndemnul adresat omului de a păstra neschimbat increatul:
„Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el.
Şi nici la cloşcă să nu-l pui!
Îl lasă*n pacea-întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,
Şi sfânt, doar nunta, începutul.”

Ideea păstrării stadiului pur al increatului va fi reluată şi în alte opere, printre care baladele După melci şi Riga Crypto şi lapona Enigel care demonstrează că ieşirea din preexistenţă se pedepseşte, aducând moartea.
Titlul poeziei poate fi explicat pornind de la semnificaţia cuvântului „dogmă”, care are sensul de teză, învăţătură fundamentală a unei religii, care nu admite obiecţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.